Pentru cei pierduți în ”Povești de adormit copii”.
Bună dimineața dragul meu prieten, astăzi trebuie să te trezești. Nu voi vorbi despre povești nemuritoare. Îți prezint ce mie mi-a luat mulți ani să realizez. Știi că în povești se zice ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”... Oare? În ce lume ar trebui să trăiești ca să crezi că până la bătrânețe tu vei fii fericit într-o viață prin care treci prin tot felul de lupte și tot felul de situații care nu fac altceva decât să te zdrobească? Adică vorbind din propria-mi experiență, îți spun sincer că eu m-am convins la un moment dat că toți oameni sunt ca în filme, ca în povești, că toți sunt buni și drepți. Dar din nefericire nici măcar în frați nu poți să îți pui toată încrederea, nu fără să ai undeva într-un colțișor al inimii tale ideea că, poate, cândva și ei te vor dezamăgi. Eu am trăit mult timp așa. Trist... Mă uit la mine și mi-e și cumva să mai spun că ”totul e bine atâta timp cât taci și treci mai departe”. Stai puțin, am și eu drept la cuvânt, știu asta pentru că prea mult ”tam-tam” se face pentru asta în alte țări, iar la noi, în draga noastră Românie, totul e diferit. Noi am învățat să fim niște oi fără judecată, credem tot ce ni se spune de undeva de sus.
De parcă nu totul ar fii controlat de ei. Până și cărțile care le citim copiilor cu ”povești nemuritoare” sunt alese cu multă precauție de ei, încât să ni se spele mintea în așa fel că realitatea ne doboară când noi ne deschidem ochii. Astfel avem ce? Un popor confuz... da... Bun, hai că nu am chef de politică. E interesant totuși că societatea în care trăim a uitat ce înseamnă să fii sincer fără să îți fie frică de consecințe, să fii responsabil pentru alegerile tale. Eu mi-am impus toată viața limite și am încercat să mă sacrific pe mine mai mult decât ar fii trebuit, doar ca să fie altcineva mai bine. Gata... spun nu! Nu sunt preșul nimănui, și nu am de gând să mă las călcat în picioare de niște oameni imaturi care nici măcar nu știu ce vor de la viață, doar știu profita de bunătatea ta! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a deschis ochii prin multe moduri în ultima vreme... și chiar prin oameni dragi și apropiați!
Continuând... Ai dreptul la viață... Ai dreptul la a spune și tu părerea ta, sincer, fără rețineri, fără limite. Spune adevărul fără frică, pentru că eu am făcut greșeala asta să îndulcesc adevărul și până la urmă mai rău făcusem. Adevărul este unul, și da, poate să doară într-un singur caz... Când este precedat de minciună sau ascunzișuri. Și atunci ne trezim la realitate... oare minciuna și adevărul ascuns nu sunt totuna? Sau ele nu sunt ca un balon? Eu asa simt... că mă aflam pe un balon bine umflat care acum, a ajuns să se spargă și trezirea mea la realitate a fost mai șocantă. ”Zâmbete seci”, măști infinite pe fețele oamenilor, mincinoși profesioniști. Am aflat asta pe pielea mea în ultima vreme... Totul e bine frumos, până când începi să fii sincer. Să fii sincer cu tine însuți și să te iei la rost pentru că ai fost un prost lăsând pe ceilalți să profite de tine până la sânge, dacă pot spune așa.
Pe de altă parte, da, trebuie să iubim. Dar cu o dragoste adevărată, fără așteptări și standarde imposibil de atins, fără vrăjeală. Dragostea este dulce, dar și iute, și ce bine se combină aceste două. Nu? Dragostea poate fii iute dacă ai destul curaj să vorbești degajat, fără rețineri, fără regrete despre adevărul care îl vezi și cunoști.
Dulce... da... Dulce poate fii dragostea! Atâta timp cât este bazată pe adevăr și sentimente reale, fără a fii influențate de basmele și poveștile din copilărie cu final fericit. Dulce poate fii prin momentele de intimitate, de romantism. Dar nu pe asta se bazează dragostea... hahaha... deci eu m-am păcălit o viață întreagă și parcă am învățat să îmi exprim sentimentele în cuvinte... greșit... sentimentele nu au cuvinte! Sentimentele se dovedesc, nu se vorbesc! Și din nefericire, am întârziat să îmi deschid ochii, și am crezut că dragostea trebuie să fie perfectă, fără cusuri... Când mă certam cu cineva, mă călcam pe mine în picioare chiar dacă nu eram vinovat și îmi asumam vina pe nedrept. Este asta corect? Nu prea cred. Dragul meu prieten, dragostea se bazează pe adevăr, chiar dacă doare. Trece mai repede durerea provocată de adevăr decât sentimentul de trădare creat de minciună.
Trezirea deci la realitate, nu face aceleași greșeli ca mine! Există dragostea în lumea asta, dar nu așa cum o prezintă poveștile și televizorul... nu crede tot ce vezi... sau auzi... sau citești... nici măcar nu îți cer să crezi ce ți-am scris în „scrisoarea” asta. În fine, îți doresc o seară frumoasă!
Mulțumesc Domnului, oamenilor care mă susțin, și îmi deschid ochii.
PS.: o critică sinceră este mai constructivă ca un compliment înflorit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu