~Normalitatea este o
iluzie. Ce este normal pentru un păianjen, este un haos pentru muscă.~
Încep
să experimentez tot mai mult expresia respectivă. Încep să mă simt anormal,
doar prin simplul fapt că gândesc diferit, sunt tratat ca un intrus în
societatea ”noastră”. Societate care de fapt, nu este a noastră ci este creată
prin standarde imposibile de atins. Standarde fizice, standarde psihice,
standarde spirituale. Trăim în mileniul tehnologiei, vitezei, al comunicării, al rețelelor sociale care se umplu de oameni curioși. Totuși, în mileniul acesta,
comunicarea între oameni a decăzut tragic.
Totul
se întâmplă cu o asemenea viteză că efectiv nu mai avem timp pentru relații
interumane... dar nu pot accepta ideea că e confortabil să comunic cu un calculator,
un telefon mobil, o tastatură și un monitor lipsite de viață... lipsite de
emoții... lipsite de sentimente... de trăiri... Sunt unelte folositoare până la un anumit punct, dar catastrofale pentru relațiile sociale. Mă simt
înconjurat de tot mai mulți oameni care nu înțeleg adevărata valoare a
discuției ”față în față”, parcă nu mai știe nimeni să-și exprime sentimentele,
simțirile și trăirile interioare.
Ne
lăsăm conduși de lideri politici, lideri religioși care ne ”încuie” mințile cu
aberații doar de dragul aparențelor... Simbolismul face ravagii în ziua de
astăzi, și clar că nu în literatură... ci în trăiri. Vrem să fie totul ca în
basme și povești, și încercăm să planificăm totul în amănunt. O relație
interumană nu are nevoie de luptă ca să o întreții, și acest lucru l-am aflat
cam târziu, după 20 de ani de luptă continuă să fie totul perfect pentru toți,
am realizat că nu poți fii pe placul tuturor.
Mă
tot gândesc, dacă tot se spune că știm să comunicăm... să purtăm o discuție
adecvată și bogată în cuvinte... de ce sunt atâtea certuri în lumea asta? De ce se
destramă familii? De ce suferă atâtea suflete, de la vârste tinere, de
singurătate? Oare acea comunicare pe care noi o lăudăm ca și cum ar fii una
bazată pe sentimente și sinceritate, fără temeri, fără regrete atâta timp cât ne-am susținut părerea într-un fel sau altul nu este deficitară în toate
punctele enumerate mai sus?
De
când mă știu, am căutat oameni cu care să împărtășesc aceeași gândire, aceleași
trăiri interioare, aceleași stări emoționale... aceleași dezamăgiri... aceleași
aspirații nonconformiste... Sunt rare persoanele acelea în viața mea, și nu pot
să mențin tot timpul o tangență continuă cu ele, dar atitudinea mea și a lor
față de relația care ne leagă și modul nostru de abordare asupra ei, rămân
aceleași. Sunt recunoscător că există în viața mea, și mă
înțeleg... Sunt ca o oază în deșert pentru sufletul, și mintea mea. Pentru
asemenea persoane, și multe altele care mă fac fericit, și îmi dau puterea de a
zâmbi (lucru care sunt convins că nu pe toți îi face fericiți, pentru că oameni
vor ca tu să fii bine... dar niciodată mai bine ca ei), sunt foarte
recunoscător și mulțumesc Domnului că mi le-a îngăduit. Viața este o luptă
complexă, de multe ori înțelesă total greșit, astfel apărând stările de
confuzie și slăbiciune. Totuși, acesta poate fii alt subiect de discuție.
Mulțumesc pentru răbdarea ta. O zi frumoasă
îți doresc în continuare! ^_^
